duminică, 5 mai 2013

Capitolul XII .

-Bliss, eu...Si-a muscat buza inferioara, a indreptat lent privirea spre pamant, si a iesit, inchizand usa puternic . Priveam nedumerita usa, intrebandu-ma daca nu cumva visez, sau m-am lovit cu capul de pamant si am murit. Oare moartea era o alternativa mai buna ? Toate raspunsurile la intrebarile pe care le aveam...Nu. Nu mai aveam de gand sa pun nici o intrebare, si nici nu aveam de gand sa astept vreun raspuns. In mintea mea a aparut o imagine in acel moment. Imaginea unei fetite de cativa ani, pe care o intalnisem mai demult pe o straduta neimportanta din oras. Statea lipita de gard, murdarindu-si rochita rosie cu flori si fluturi pe care o avea. Privea trista spre asfalt in timp ce il lovea neputincioada cu picioarele. M-am apropiat de ea si am inceput sa lovesc si eu asfaltul. Fetita, a ridicat privirea, si cu ochii ei mari si albastrii m-a privit nervoasa . Mi-a spus :
-Si tu ai pierdut pe cineva ? Vantul adia usor imprastiind flori ce emanau un miros puternic.
-Nu, inca nu am pierdut. Era cineva important ? Am zis asezandu-ma in fata ei.
-Da, l-am pierdut pe tata...
-Imi pare rau...am zis in timp ce priveam cum isi sterge lacrimile.
-Sa nu-ti para! Mi-a parut si mie, insa am realizat ca asa e mai bine .
-Cum asa ? Am intrebat speriata.
-Tata a fost un om bun. Dumnezeu iubeste oamenii buni, si ii vrea langa el . Insa, el n-a murit cu adevarat. Doar ca nu o sa il mai vad. Asta nu inseamna ca e mort. Inseamna doar ca, a plecat sa caute ceva . Si cand il va gasi, ma va chema sa mi-l arate.
Am zambit si am mangaiat-o pe cap. Eram impresionata. Era atat de micuta, si atat de inteligenta.N-o sa uit niciodata privirea din ochii acelei fetite. Era atat de plina de speranta....
Am inchis ochii, incercand sa adorm. Imposibil. M-am ridicat usor din pat,m-am schimbat si am coborat incet. In sufragerie, tata , Sam si Jared discutau . Jared, si-a intors privirea si s-a asezat pe canapea .
-Eu o sa ies. Am zis in timp ce imi luam jacheta.
-Unde sa iesi ? A intrebat tata aruncandu-mi o privire suspicioasa.
-Te rog sa nu te mai prefaci ca iti pasa. La revedere !
Am iesit repede pe usa si am inceput sa merg pe drumul de langa padure. Era o zi atat de frumoasa. Totul parea atat de calm.
-Greu de crezut ca vampirii aleg un loc ca asta, am zis razand .
-Da si eu m-am intrebat des...Oare de ce am ales acest loc ? Spuse o voce necunoscuta. Am intors privirea si am vazut un baiat saten, cu ochii caprui, patrunzatori, si cu un chip absolut angelic .
-Stai sa ghicesc, tu esti nu stiu ce vampir, care conduce nu stiu ce.....Am zis dand ochii peste cap .
-Esti amuzanta. Sunt Louis, imi pare bine. Sunt fratele mai mare a lui Jared, de fapt.
-Oh . Doamne! La auzul acestui nume, stomacul meu a inceput sa o ia razna. Sunt Bliss!
-Da, stiu cine esti .
-Ma bucur. Toata lumea in afara de mine, stie.
-Uite, eu nu vreau sa te sperii, sau te deprim. Insa, ma cam plictisesc. Vrei sa ne plimbam ?
-Sigur....
Mergeam unul langa altul, fara sa spunem nimic . In tot acest timp, il priveam pe Louis. Era atat de diferit de Jared..Nu semanau deloc . Si totusi, eu de ce inca sunt cu unul din acesti ciudati, care pretind a fi vampiri? Suntem in desene animate, sau ce?!
-Haha, ce surpriza! A spus Louis razand .
-Poftim? Ce surpriza ? Am intors capul si in spatele nostru statea Jared zambind ca un ciudat...

sâmbătă, 2 martie 2013

Pareri .


* De ce e viata atat de grea uneori ? De ce oamenii pe care ii iubim se duc, ne parasesc, sau pur si simplu se satura de noi ? Uneori avem impresia ca suntem aceea persoana pe care toata lumea o paraseste la un moment dat...Totusi, continuam, stam alaturi de persoane care ne ranesc, care ne arunca departe .Noua, oamenilor nu ne pasa. Ne apropiem din nou de acei oameni, stam si langa ei si ciclul se repeta. Suntem sclavii propriei minti . Desi stim ca ne va durea, ca unele persoane ne vor produce rani ireparabile, noi continuam sa ne ducem exact spre acele persoane. De ce ? De ce nu putem sa ne izolam intr-un loc, unde sa fim doar noi cu noi si sa nu depindem de nimeni.Uneori singuratatea e perfecta. Alteori e atat de plina de imperfectiuni.Uneori vrem ca toata lumea sa moara si sa fim singuri . Alteori avem atata nevoie de oameni, avem nevoie cineva care sa ne mangaie sau sa ne loveasca. De ce suntem atat de indecisi ? De ce nu putem sa
traim intr-o cutie, in care toata lumea sa se cunoasca cu toata lumea si sa fie fericiti ?
Inca din copilarie , parintii ne spulbera orice vis, spunand ca nu putem deveni ceea ce vrem , pentru ca trebuie sa le indeplinim lor visele din copilarie, si asa nu mai putem deveni astronauti,tehnicieni, nu mai putem sa visem . Ni se da o pereche de ochelari prin care trebuie sa privim doar inainte. Imaginatia, fericirea, creativitatea, toate aceste valori se pierd . Si ramanem singuri, inconjurati de lucruri care nu ne plac, lucruri pe care nu le facem din placere.
Si devenim oameni fara suflet, care nu gandesc, care cred ca viata lor e banala.E banala , pentru ca noi am vrut sa fie banala .*

* M-am oprit din a scrie la fic, pentru ca, nu imi iesea exact ceea ce vroiam . Voi reveni in cateva zile, cu continuarea la el, pentru ca vreau sa fie mai complexa . * :]

miercuri, 2 ianuarie 2013

De 1 an impreuna .

Si astfel, blogul meu frumusel, implineste astazi un an . Impreuna de un an. Ce dragut .
Nu am facut eu cine stie ce, insa sper ca ce v-am oferit pana acum, sa va fi facut placere, si sper sa ma urmariti in continuare.
Deci, la multi ani tuturor . >:D<  Si, va multumesc pentru ca ati fost alaturi de mine, pentru ca fara voi, nu as fi putut sa fac nimic. 

P.S : Continuarea la poveste, o voi pune maine.